De mică mi-a plăcut să petrec timp în pădure (drept dovadă acest articol este scris în pădure), iar copilă fiind am petrecut zile jucându-mă alături de alți copii prin pădurile din jurul satului meu de proveniență. Aveam copacii mei favoriți, zonele mele de pădure favorite și foloseam orice motiv pentru a merge la sau lângă pădure, cât mai des. Activitatea noastră de bază, a copiilor din sat, era păscutul vacilor pe izlazul care are două păduri în vecinătate. Pentru a le diferenția, le numeam Pădurea Mică și Pădurea Mare.
La 6 ani Pădurea Mare nu era una dintre pădurile accesibile mie, pentru că fiind mare, exista bineînțeles șansa de a mă pierde prin pădure. Fratele meu mai mare cu 2 ani nu mă lăsa singură în Pădurea Mare, pentru că primea zilnic instrucțiuni de la părinți cu „Ai grija de sora ta”. Însă atunci când o fata de aproximativ 16 ani ne-a propus să merg cu ea la o plimbare prin Pădurea Mare, atât mie cât și fratelui meu de 8 ani ni s-a părut o idee bună. Cum Pădurea Mare nu era ceva ce puteam explora singură atunci, orice plimbare prin ea era ocazia ideală de a mă lăsa fascinată de coroanele stejarilor, de culorile și textura scoarței de carpen, de mirosul florilor din pădure, de gustul frunzelor crude de fag sau de curajul diferitelor plante de a se face văzute dincolo de covoarele de frunze ce s-au așternut peste ele. Până atunci mersesem în Pădurea Mare doar cu un adult în jur, iar cum la 6 ani nu prea făceam diferența dintre un adult și o adolescentă, oricine era mai mare decât mine, devenea automat ghidul plimbărilor noastre.
Doar că fata respectivă, să-i spunem Ana, nu avea o pasiune atât de mare pentru pădure ca a mea, intenția ascunsă a acelei plimbări fiind planul ei de a își întâlni iubitul. Așa că eu și Ana am plecat în Pădure Mare, eu fiind complet fascinată de pădure, Ana fiind mai degrabă fascinată de povestea de dragoste adolescentină pe care o trăia. Poveste care pe mine nu prea m-a prins… iar imediat după întâlnirea lor, eu am început să mă simt stânjenită, timidă, rușinată chiar de comportamentul lor - doar pentru a fi clară situația: Ana și iubitul ei nu aveau un comportament indecent, însă cu toții ne aducem aminte de cât de neatractive ni se păreau săruturile la vârsta de 6 ani (de altfel asta e mai degrabă o reacție tipică a copiilor crescuți fără gesturi afective). Așa că m-am hotărât să plec, iar Ana a verificat cu mine dacă știu drumul înapoi. Teoretic l-am știut.
Practic, după ceea ce în amintirile mele este un drum de 3 ore, am observat că se înnopta și eu încă nu am ajunsesem în izlaz, la fratele meu. Atunci mi-a fost clar că m-am pierdut, așa că trebuia să calculez soluții de a mă întoarce acasă. Mi-a fost frică? Da, normal. Însă faptul că îmi plăcea pădurea m-a făcut să nu intru în panică. Am repetat de câteva ori în mintea mea cine sunt și de unde vin, cu gândul că dacă voi găsi oameni, aceștia mă vor putea duce acasă atunci când le voi oferi aceste informații. Știam că în fața pădurii sunt câmpurile agricole ale satului, iar în fața lor este o zona de asfalt, iar pe asfalt circulă mașinile, deci am pornit către acolo, ieșind de pe drumul forestier pe care îl urmasem până atunci. Norocul a făcut ca la ieșirea mea din pădure pe un câmp complet întâmplător să găsesc doi oameni. Le-am zis frumos ceea ce repetasem în sine mea până atunci „Sunt Silvia Colu, fata lui Nicușor și a lui Lica Colu, din Galicea.” Oamenii respectivi nu îmi cunoșteau părinții (ei aparținând de alt sat), însă mi-au oferit hrană, apă și promisiunea că imediat a doua zi vor coborî din satul lor cu mine la mine în satul meu, pentru a mă duce acasă. Nu voiam să merg cu ei acasă, și încercam să le explic că mă voi întoarce acasă singură. Însă nu a fost nevoie de a merge la ei, fiindcă la un moment dat am auzit un lătrat din pădure, un lătrat pe care l-am cunoscut imediat - era Leu, câinele nostru. În timpul în care eu m-am îndepărtat de izlaz, Ana a mers înapoi și atunci când au realizat că eu m-am pierdut, au mers repede în sat și adulții s-au mobilizat pentru o cercetare de teren.
Când l-am văzut pe Leu știam că voi dormi acasă în noaptea respectivă, așa că am alergat către el. La câteva clipe după ce l-am îmbrățișat pe Leu, din pădure au început să apară sătenii cunoscuți mie. Inițial tinerii satului, care alergau mai repede și l-au urmat pe Leu când acesta a început să fugă, apoi părinții. Ne-am bucurat cu toții că toată povestea s-a încheiat cu bine, mai puțin pentru Ana, căreia „i s-a explicat cu blândețe unde a greșit” - nu, nu i s-a explicat nimic. Părinții au bătut-o și i-au interzis să se mai stea cu noi. Pentru că „bătaia e ruptă din Rai”, nu?
Însă câteva ore de mers, frică și planuri de a înnopta sub copaci, m-au adus la capătul puterilor și imediat ce m-am simțit în siguranță în brațele salvatorilor mei, am adormit. Și am dormit tot drumul către casă.
De la acel moment, am mai mers de câteva ori pe drumul pe care m-am pierdut, însă toate plimbările mele din Pădurea Mare au fost făcute copil fiind. Adult fiind, am început să alerg, iar orașul în care locuiesc are o pădure minunată în apropriere. O pădure în care zonele de foioase sunt amestecate cu zone de conifere (pădurea de conifere este favorita mea, ca adult), cu rute pentru plimbări, mountainbike sau călărit. Rute pe care eu le folosesc cu drag la alergat. Așa că atunci când am avut ocazia de a merge înapoi în sat, am profitat de asta pentru a îmi organiza o rută de 20 k pe care planificam să o alerg, o rută care ar fi inclus și cei 5, chiar 7k, cât am calculat eu pe baza amintirilor că ar fi drumul pe care la vârsta de 6 ani m-am pierdut. Pentru că fac ceea ce se numește consciousness running, întâlnirea cu fetița care s-a pierdut a fost unul dintre punctele cheie ale run-ului planificat. Aveam 5 k, adică 30+ minute de a fi, pas cu pas, mai aproape de fetița pierdută prin pădure și de emoțiile ei. Însă pentru a avea 20 k în plan, am folosit și toate celelalte rute de pe câmpuri pe care mi le aminteam din copilărie.
La sfârșitul lui februarie 2021, ziua reîntâlnirii a venit: M-am echipat corespunzător și mi-am reactualizat ruta în mintea mea: ”ar fi cam 2-3 de la vechea biserică până la pârâul de acolo, apoi alți 2-3 până la asfalt, Intru pe izlaz care trebuie să aibă tot vreo 2 și ceva în lungime, apoi fac 5 k de pădure, ies din pădure la asfalt - alți 2 k - și îi fac încheierea către casă - dacă nu am suficientă distanță am să alerg satul și gata”. De obicei nu-mi calculez în detaliu rutele de alergat, îmi place ca în fiecare run să decid pe loc alături de corpul meu dacă merg înainte sau fac stânga/dreapta, dacă merg în zona aia sau cealaltă a pădurii - astfel fiecare run al meu e unic. Un run la sat a fost cu atât mai puțin calculat, dat fiind faptul că aveam toată ziua liberă :) Și am pornit la alergat…
Primii 2-3 s-au dovedit a fi doar 800 de metri, iar ceilalți 2-3 au fost doar 600 de metri. Așa am ajuns la asfalt cu doar 1,5 k alergați, deși în versiunea ideală a rutei, în acel punct aș fi avut deja 5 k alergați. Mi-am continuat totuși planul, curioasă fiind mai ales de zona principală a run-ului: Pădurea Mare. La intrarea în Pădurea Mare aveam alergați 2,5 k, Izlazul s-a dovedit a fi, la rândului lui, mai mic în realitate decât în amintirile mele. Traseul din Pădurea Mare a fost într-adevăr minunat și vindecător, deși gunoaiele de printre copaci și frunze m-au rănit. Însă la terminarea traseului pe care mă pierdusem cu 23 de ani în urmă, adică acel drum de câteva ore din memoriile mele, aveam alergați 4 k. Da, dar 4 k. Pentru că am folosit amintirile mele cu privire la distanțe atunci când am planificat ruta, în punctul în care trebuia sa am deja 10+ k alergați, nu aveam nici măcar jumătate. Alergasem doar 4 k. Ceea ce pentru mine, la 6 ani pierdută prin pădure, a fost o după amiază lungă, în care am ajuns departe de casă (atât de departe încât am calculat soluții de înnoptare), s-a dovedit a fi o plimbare de câțiva km în afara satului.
Însă mi-am continuat run-ul. Consciousness running este despre a afla lecția fiecărui run, nu despre a afla ceea ce îți dorești. Unde calculasem 15 k, abia făcusem 5. Așa că nu am pornit către sat, ci către satul vecin. Am alergat fără rută, până am găsit o gârlă pe lângă marginea căreia am ajuns în satul de proveniență al mamei mele. Ziua s-a dovedit a nu fi cea mai bună pentru alergat, caci din 20 k planificați abia am făcut 10. Calitatea diferită a aerului, dar și încărcătura emoțională a run-ului, și-au spus cuvântul asupra rezistenței mele. Însă în 10 k am trecut prin 3 sate, sau cum o amintire draga tatălui meu ar zice „m-am plimbat prin 3 comune”. 10 k - 3 sate. Iar in amintirile mele aveam 20 de k doar în împrejurimile satului meu. Atât de distorsionate erau amintirile mele cu privire la distanțe.
Run-ul a adus la suprafață întrebarea: câte din amintirile mele sunt, de fapt, modificate atât de puternic de intensitatea emoțiilor trăite atunci? Ce este obiectiv, măsurabil, în amintirile mele, și ce este exagerat pe baza încărcăturii emoționale? E clar că frica unei copile de 6 ani de a nu mai ajunge niciodată acasă m-a făcut să trăiesc acele clipe mult mai intens, ajungând astfel să cred că am mers prin pădure 3 ore singură - de altfel, cam toată operațiunea de salvare a fost de vreo 4 ore (cu tot cu bătaia Anei). Iar dacă emoțiile mele influentează atât de mult percepția lumii obiective (acea parte de traseu din Pădurea Mare avea tot 1.5 k si atunci, și acum), cât de realiste sunt amintirile mele legate de defectele părinților mei?Dar cele legate de propriile mele defecte?
Copilă fiind, vedeam totul ca fiind mult mai mare. Am crescut crezând că Pădurea Mare e foarte mare, că după munții Carpați, România se termină și că toate celelalte țări arată ca a mea. Dar mai mult de atât, am crescut crezând că ceea ce părinții mei spun despre mine și ceea ce eu trăiesc în acele momente, este adevărul suprem. Școala m-a învățat că dincolo de lanțul Carpatic vizibil de deasupra satului meu este încă o parte de România, ci anume Transilvania. Dar și că alte țări au climă diferită, ba chiar și limbă. Chiar și oamenii arată diferit, dacă pleci suficient de departe. Însă a fost uitat a mi se spune că doar pentru că tatăl meu, nervos fiind, mi-a zis „Nu ai nimic de zis aici.”, nu înseamnă că este adevărat. Școala mi-a rectificat concluziile greșite despre realitatea obiectivă, însă a fost necesar ca viața să îmi ofere dificultăți emoționale pentru a învăța cum să îmi rectific concluziile greșite despre mine însămi, despre realitatea mea subiectivă. Și așa cum am crezut timp de 23 de ani că un traseu de pădure are 5 k, pe când în realitate el are doar 1,5k, pe baza unei experiență neplăcute de la 6 ani, tot așa am crezut timp de 23 de ani că ceea ce eu am de spus nu este relevant, pe baza experiențelor neplăcute din copilărie.
Purtăm cu noi multe minciuni de Sine, concluzii greșite despre noi, concluzii pe care le-am tras în momente dificile ale vieții. Un run pe lângă satul meu natal m-a ajutat să devin conștientă de cât de important este să verificăm cu ceilalți implicați în amintirile noastre, cum a fost de fapt atunci. Povestind cu mama despre experiența mea de atunci am aflat despre bătaia Anei, despre panica fratelui meu și despre faptul că am plâns foarte tare tot drumul. În amintirile mele eram o fetiță curajoasă, stăpână pe situație - așa cum am descris anterior experiența. În realitate, oamenii pe care i-am întâlnit pe câmp îmi auziseră plânsul și asta i-a făcut să vină lângă pădure. A durat ceva timp până m-au liniștit și au reușit să poarte un dialog cu mine, eu fiind foarte speriată. Niciodată nu au zis că nu m-ar duce acasă, ei explicându-le părinților mei că încercau să mă convingă că la celălalt capăt al câmpului ei au mașina și mă vor duce acasă, idee pe care eu refuzam categoric să o cred, fiind sigură că trebuie să rămân cât mai aproape de pădure pentru a ajunge acasă. Și ceea ce pentru mine a fost cel mai șocant să aflu ca adult, a fost faptul că ei, de altfel, nu doar că îmi știau părinții, dar mă și recunoscuseră./- -
Am fost mult mai în siguranță în acele momente, comparativ cu modul in care fetița de 6 ani din interiorul meu își amintea. Și am fost mult mai în siguranță în multe alte momente. De multe ori experiențele noastre subiective sunt mult mai înfricoșătoare în amintiri decât în realitate, ceea ce face ca acea imagine negativă despre noi înșine să fie, la rândul ei, mult mai exagerată. După acel run, de fiecare dată când găsesc o concluzie „adevărată” despre mine sau celălat, verific dacă nu cumva există șansă să fiu, din nou, indusă în eroare de amintirile mele. Așa cum am fost indusă în eroare când mi-am planificat ruta de alergat :)