10 k în Århus (Risskov) - împletirea corpului cu mintea.

Alergatul se dovedește a fi o modalitate frumoasă de a cunoaște un oraș. În special pe zăpadă mai mult sau mai puțin înghețată. Este de asemenea și o modalitate ideală de a îmi descoperi propriile gânduri.

Alergând ieri (15.01.2021) prin Risskov mi-am amintit de diferitele momente când îmi era teamă să fiu în jurul celorlalți, trăind sentimente de slăbiciune și teamă în raport cu ei. Bineînțeles că toate acestea au fost ascunse sub comportamente de putere exagerate, la care apelam pentru a simți puțină putere pe care să-mi pot crea o stabilitate, un echilibru. Însă frica de a fi judecată, sentimentul de inadecvare, overthinking-ul cu privire la tot ceea ce e în jur, acea senzație constantă de „a fi în gardă” erau părțile ascunse din mintea mea acum o perioadă de timp. Uneori nuanțe ale lor încă apar.

Știam că acea „slăbiciune” exită în mine și o bună perioadă de timp am avut ca scop să o țin ascunsă, căutând să o distrug, să o șterg din mine.

În Risskov am descoperit ascuns un fel de sat de vacanță în mijlocul orașului. Plasat lângă un spațiu verde, zona ar putea să fie mult mai profitabilă, iar un oraș în dezvoltare asemeni Århus-ului (oraș ce a înglobat recent Risskov-ul) ar putea avea ca obiectiv maximizarea profitului. Asta ar însemna ca poveștile de viață ale unor oameni să fie șterse, iar în locul lor să fie construite altele noi.

Dintr-o asemenea perspectivă, zona pe care am descoperit-o ieri și care m-a impresionat cel mai mult, reprezintă exact „slăbiciunea” acestui oraș.

Însă alergând pe potecile înghețate ale acelei zone, nu am simțit-o ca o slăbiciune - ci din contră. Alergând pe potecile înghețate printe casele reci ale acelui micuț sat m-am simțit puternică. Pentru că deși articulațiile gleznelor și ale genunchilor au fost solicitate serios, nu mi-au cauzat dureri. Nici ieri, nici astăzi. Alergatul prin pădurea umedă mi-a oferit un avantaj - mă adaptez destul de rapid tipului de teren pe care alerg, se pare.

Chiar dacă ieri a fost prima dată când bandana cu care îmi acopăr de fel nasul și gura, a înghețat, nici atunci nu am simțit slăbiciune. Pentru că deși a alerga 10 k pentru mine e încă solicitant și nu pot să alerg atât fără antrenament, pentru acești 10 k în Århus mi-am pregătit mintea. Așa că dimineața când m-am bucurat de un minunat răsărit în aer proaspăt, am știut că va care la schimb puțin confort în timpul alergatului.

Nu am simțit slăbiciune nici când am alunecat de câteva ori sau când a trebuit să încetinesc ritmul pentru câtiva zeci de metri, pentru că aderența de la adidași nu îmi permitea alergatul, dar nici când m-am oprit pentru a fotografia un iepure. (Deși atunci s-a nimerit și o pală de vânt danez ce mi-a ridicat puțin pielea pe mine și m-a făcut să mă îngrijorez cu privire la posibilitatea de a răci).

De fel alerg cu căștile pe urechi, deci nu aud nimic din ceea ce se petrece în jur. Iar după câtiva kilometri, îi permit minții mele să interpreteze realitatea cum își dorește, știind că ceea ce produce sunt doar interpretări. Iar atunci când vedeam oamenii care pe bună dreptate aruncau un ochi către mine, mintea mea le asocia cuvinte de judecată: „Trebuie să fi nebun să alergi pe vremea asta”, „La cum respiră, clar nu o mai duce mult” (trebuie să recunosc că ascultând filmările mele și eu am impresia că cineva moare pe fundal) „De ce aleargă dacă e deja grasă?”, „Face asta doar ca să atragă atenția” - a fost fascinant să observ câtă judecată puteam proiecta pe cei din jur, pe oamenii care pentru câteva secunde își intersectau privirile cu a mea.

Atunci m-am simțit slabă. Atunci mi-am amintit de toate acele momente când anxietatea mă domina și evitam să ies din casă, când rușinea de a fi era atât de exagerată în mintea mea încât doar print-o fațadă puternică interferam cu lumea, temătoare că „ei ar vedea ce om urât și slab sunt eu” (căci da, în astfel de termeni gândesc părțile noastre dureroase despre noi). Atunci mintea mea s-a oprit, caci nu poate procesa ideea de a fi „slabă”.

Dar nu și corpul. Nu, corpul meu nu s-a oprit. Deși alergasem deja cam 6 k până pe la aceste gânduri, deci eram deja obosită puțin, corpul meu nu s-a oprit. Când alerg mă simt uneori ca în transă - e o lume a mea cu mine însămi: îmi place să observ atât ceea ce e în jur,dar și ceea ce e în interior.

Mintea mea s-a oprit și a început să asculte puțin, iar atunci mi-am dat seama că slăbiciunile noastre sunt doar cele pe care noi ni le creem. Celălalt este doar o oglindă a noastră, iar în el vedem ceea ce purtăm cu noi: când mi-am lăsat mintea să zburde liberă, ea a atașat cuvinte urâte celorlalți. Ei nu au zis nimic.

Nu sunt primar în Åarhus și nici nu am interes în asta. Dar sunt „primarul general” al minții mele, așa cum tu ești „primarul general” al minții tale. Ca primar al minții mele am considerat mult timp o parte a ei ca fiind „neprofitabilă”, slabă, inadecvată, urâtă, bolnavă chiar. Am crezut că e o parte care trebuie eliminată/ștearsă și construit altceva în locul ei. Dar 10 k în Åarhus (Risskov) m-au învățat că acele părți ale minții noastre au nevoie de o cunoaștere de teren, de o alergare pe aleile lor înghețate și uitate în durere. „Slăbiciunile” noastre ascund aceeași frumusețe ca un sat de vacanță ascuns într-un oraș: iar alergarea de ieri pe potecile înghețate ale Risskov-ului m-a făcut să mă gândesc că nu vreau, autentic vorbind, să elimin nicio parte din mine, chiar dacă ea reprezintă „o slăbiciune”;căci după ceo cunosc îndeaproape, realizez că doar judecata adusă de mintea mea asupra acelei părți o face să fie „slabă”.

10 k în Åarhus (Risskov) m-au învățat despre putere și echilibru: puterea constă în a te uita echilibrat la propriile slăbiciuni. Iar judecata transformă orice element de unicitate în slăbiciune. #runningtrip1#runninglessons#running#risskov#aarhus

14.01.2021